1991 – încă un an, al doilea al democraţiei noastre postcomuniste, botezată originală de emanatul preşedinte Ion Iliescu, an ale cărui evenimente, mai mereu spectaculoase, au fost consemnate la vremea respectivă de Ion Cristoiu în pagini de veritabilă proză politică. „Regele Mihai ne-a făcut mat!“, „Strasbourg – temenele ale balcanismului nostru“, „Adevărat s-a cedat Basarabia?“, „Securitatea, un cadavru bun la toate“, „Al Treilea Război Mondial a fost cîştigat de americani“, „Mascarada de la Cotroceni“ sunt doar câteva dintre editorialele reunite sub titlul: Cui i-e frică de mareşalul Antonescu?, care vor stârni interesul cititorilor de toate vârstele şi pentru acest al doilea volum din seria Ion Cristoiu –istoricul clipei.

„Mareşalul Ion Antonescu e o personalitate complexă şi contradictorie a istoriei noastre naţionale. […] Cu tot naţionalismul afişat în anii Ceauşescu, puterea comunistă n-a avut îndrăzneala să afirme public adevărul despre o personalitate care se remarcase tocmai prin lupta împotriva bolşevismului. […] Pe căile subterane ale conştiinţei colective s-a creat un adevărat cult al Mareşalului. Enormul succes al „Delirului“, romanul prin care Marin Preda încerca să spună adevărul despre Mareşal, se explica şi prin această nevoie de compensare, resimţită de conştiinţa colectivă. […] Mulţi diplomaţi şi ziarişti străini văd, simplist, în Ion Antonescu pe unul dintre conducătorii statelor împotriva cărora au luptat Aliaţii. Alături de Hitler – susţin aceştia –, Mareşalul a fost unul dintre adversarii coaliţiei antihitleriste. A-l reabilita ar însemna o sfidare adusă luptei popoarelor împotriva fascismului. Nimic mai fals, nimic mai simplist decît această judecată. Realitatea Istoriei e mult mai complicată.“

„Cea de-a patra năvălire a minerilor a provocat în presă numeroase comentarii. […] Multe sînt dominate de teza că, de astă dată, precipitarea minerilor spre Bucureşti a fost un gest absolut spontan. Încercînd o explicaţie, unele analize susţin cu îndîrjire că resorturile acestei mişcări trebuie căutate în situaţia explozivă din Valea Jiului, ivită ca urmare a creşterii spectaculoase a preţurilor. Altele, tentate de profunzimile psihologice, pun furia minerilor pe refuzul domnului Petre Roman de a se deplasa la Petroşani. […] Teza mişcării spontane nu rezistă la un examen minim. […] Căderea domnului Petre Roman e, aşadar, rezultatul unor cauze complexe. […] Gruparea Roman a iniţiat Reforma radicală, gen terapie de şoc. O astfel de reformă ar fi trebuit să convingă Occidentul că Puterea de la Bucureşti nu e comunistă. Pentru că o asemenea reformă nu se putea face fără o protecţie socială care trebuia asigurată prin sprijinul economic masiv al Vestului. Acest ajutor acordat altor ţări a lipsit României. Vestul a greşit din nou. Ca de atîtea ori în istoria României.“

„Eşecul loviturii de stat din U.R.S.S. a stîrnit în opinia publică românească un respectabil val de ipoteze. Dintre acestea se degajă, cu pretenţii de întîietate, cea potrivit căreia totul a fost pus la cale de Mihail Gorbaciov […]. O asemenea ipoteză, mult influenţată de credinţa noastră fatalistă că toate evenimentele istorice din ultimul timp sînt simple transcrieri ale unor scenarii, puse la cale de serviciile secrete, nu ţine cont de datele esenţiale ale realităţii din U.R.S.S. […] Întreaga comportare a liderului sovietic e dominată de preocuparea de a-şi recupera autoritatea şi popularitatea pierdute în faţa principalului său adversar: Boris Elţîn. De aici, şi insistenţa, din cadrul conferinţei de presă, pe lupta sa eroică din captivitate. De aici, graba de a promova măsuri pe care Boris Elţîn nu numai că le-a cerut de mult, dar le-a şi aplicat. Din nevoia de a-şi păstra puterea, Mihail Gorbaciov riscă să devină anticomunist. Parcă am mai auzit noi un lucru asemănător şi în România!“